După războiul romanilor cu perşii, Deciu împăratul s-a întors în Roma
cu biruinţă şi cu dănţuire. Atunci preasfinţitul Sixt, papa Romei, cu
clerul său, a fost prins de Valerian, eparhul Romei, şi închis în
temniţa poporului. Sixt era din Atena, de neam grecesc, şi a fost mai
întâi filosof, apoi ucenic al lui Hristos; şi mergând la Roma, a fost de
bună trebuinţă Bisericii lui Hristos; pe de o parte, pentru
înţelepciunea sa, iar pe de alta, pentru viaţa sa cea îmbunătăţită.
Apoi, după o vreme oarecare, a fost ridicat la treptele rânduielilor
bisericeşti; căci, fiind ucis pentru Hristos preasfinţitul Ştefan, papa
Romei, Sfântul Sixt a fost ridicat la scaun în locul lui, ca la o moarte
sigură, pentru că în acele vremi nu era vreun papă, pe care să-l fi
ocolit paharul pătimirii.
Deci Sfântul Sixt, şezând în temniţa din Roma cu clericii şi cu
ceilalţi creştini, au fost munciţi pentru Hristos doi boieri persani,
anume Avdon şi Senis, pe care Deciu îi adusese cu el legaţi ca pe nişte
robi. Iar după uciderea acelora, împăratul Deciu şi eparhul Valerian au
poruncit ca pe Sixt papa să-l aducă noaptea înaintea lor, în capiştea
care se numea Teliude. Şi când trimişii au venit ca să-l ia din temniţă,
Sfântul Sixt a zis către cei legaţi împreună cu el: „Fraţilor şi
ostaşii mei, nu vă temeţi de muncile cele vremelnice. Ştiţi ce fel de
chinuri au răbdat sfinţii mai înainte de noi, ca să câştige cununile
vieţii veşnice. Insuşi Hristos Dumnezeul nostru a pătimit pentru
mântuirea noastră, ca să ne lase nouă pildă; deci să nu vă temeţi a
pătimi pentru Hristos, ca să împărăţiţi împreună cu Dânsul".
Odată cu Sfântul Sixt au dus şi doi diaconi, anume Felichisim şi
Agapit, şi i-au pus înaintea lui Deciu şi a lui Valerian. împăratul a
zis către Sixt: „Ştii pentru ce eşti prins şi adus înaintea noastră?"
Sixt a răspuns: „Ştiu prea bine". Impăratul a zis: „Dacă ştii, fă precum
fac şi ceilalţi ca să fii viu tu, iar clerul tău să se înmulţească".
Papa a zis: „Cu adevărat de aceasta mă îngrijesc, ca să se înmulţească
clerul meu". Zis-a împăratul: „Deci jertfeşte zeilor şi fii mai mare
peste toţi slujitorii idoleşti". Iar fericitul Sixt a răspuns: „Eu
întotdeauna aduc jertfă curată şi fără prihană lui Dumnezeu Tatăl cel
Atotputernic; Fiului Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, şi Sfântului
Duh". Zis-a împăratul: „Îţi cruţăm bătrâneţile, dar cruţă-te şi tu pe
tine însuţi şi te îngrijeşte de clerul tău, ca să-l izbăveşti de la
moarte". Răspuns-a sfântul: „Până acum m-am cruţat şi mă cruţ şi
îngrijesc de clerul meu, ca să pot să-i răpesc şi să-i izbăvesc pe toţi
împreună cu mine din adâncul morţii veşnice".
Zis-a împăratul către ostaşi: „Duceţi-l în capiştea lui Marte, ca
să-i jertfească aceluia, iar de nu va voi, să-l închideţi în temniţa
care se numeşte a lui Mamertin". Deci dus fiind papa la capiştea lui
Marte împreună cu amândoi diaconii şi silit fiind spre jertfă, a zis
către acei ostaşi: „O, ticăloşilor şi vrednicilor de plâns, pentru ce vă
închinaţi idolilor celor muţi şi surzi, care nici lor, nici altora, nu
pot să le ajute? Ascultaţi-mă pe mine, fiilor, şi vă pocăiţi,
izbăvindu-vă sufletele voastre de veşnicele munci!" Dar ei, împlinind
porunca împăratului, au dus pe papa şi pe amândoi diaconii în temniţa
lui Mamertin. Şi văzând Sfântul Lavrentie arhidiaconul pe Sfântul Sixt
fiind dus în legături, a strigat către el: „Părinte, unde te duci fără
fiul tău? O, sfinte arhiereu, unde te grăbeşti fără arhidiaconul tău? Tu
niciodată nu ai adus jertfă fără mine! Ce a găsit mila ta părintească
neplăcut la mine? Oare sunt lepădat? Nu m-ai încercat oare pe mine ca
să-ţi fiu slujitor plăcut? Dacă am fost părtaş cu tine întru lucrarea
dumnezeieştilor Taine ale lui Hristos, pentru ce să nu fiu părtaş cu
tine şi în vărsarea sângelui pentru Hristos? Ia-mă cu tine, părinte! Ia,
învăţătorule, şi pe ucenicul tău, şi mă dă jertfă lui Dumnezeu înaintea
ta, precum Avraam a jertfit pe fiul său, Isaac, şi marele Apostol
Petru, pe întâiul arhidiacon Ştefan, şi, văzându-mă pe mine
săvâr-şindu-mă prin mucenicie, te vei sârgui şi tu însuţi pe urmă spre
cunună!"
Iar preasfinţitul Sixt i-a răspuns: „O, fiule, nu te las, ci te
păzesc spre mai mari chinuri pe tine; pentru că cele mai mari nevoinţe
te aşteaptă pe tine pentru credinţa în Hristos. Eu ca un bătrân ies la
lupta cea mai uşoară, iar ţie ţi se cuvine să arăţi biruinţă şi dănţuire
mai slăvită împotriva chinuitorului. Deci nu plânge; să ştii că, după
trei zile de la sfârşitul meu, vei merge după preotul tău şi nu-ţi este
de trebuinţă să fiu şi eu de faţă, ca şi cum aş fi spre ajutor. Ilie a
lăsat pe Elisei şi nu i-a luat puterea facerii de minuni. Mergi deci
până la vremea aceea şi avuţiile bisericeşti să le împarţi săracilor şi
celor ce au trebuinţă după socoteala ta". Deci ducându-se Sfântul
Lavrentie şi luând podoabele şi vistieriile bisericeşti, căuta prin
cetate pe clericii ascunşi şi pe creştinii săraci; şi, pe câţi îi afla,
le dădea spre trebuinţă cele de nevoie.
Şi mergând la muntele Helion, a aflat o văduvă, care petrecea întru
văduvie de 32 de ani. Acea văduvă, pe nume Chiriachi, ascundea la sine
mulţi creştini, împreună cu preoţii şi clericii lor. Sfântul Lavrentie a
adus noaptea acolo argint destul, haine şi toate cele de trebuinţă şi a
început să spele picioarele slujitorilor lui Dumnezeu şi a celorlalţi
creştini. Iar văduva Chiriachi, închinându-se la picioarele lui, i-a
zis: „Rogu-te, robule al lui Hristos, puneţi mâinile tale pe capul meu,
deoarece pătimesc o durere cumplită". Iar sfântul, punând pe mâinile ei
fota cu care ştergea picioarele, iar^mâinile sale punân-du-le pe capul
ei în semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului nostru Iisus
Hristos, fii sănătoasă". Şi îndată acea văduvă s-a tămăduit de durerea
sa.
În aceeaşi noapte, Sfântul Lavrentie ducându-se la uliţa care se
numea Canaria, a aflat mulţi creştini adunaţi în casa unui oarecare
creştin Narcis. Şi intrând înăuntru la ei, le-a spălat picioarele şi
le-a dat destul spre trebuinţă din averile bisericeşti. Acolo era un
oarecare orb Crischentie, care, plângând, a zis către sfânt: „Pune mâna
ta pe ochii mei, ca să-ţi văd faţa". Iar Sfântul Lavrentie a zis:
„Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care a deschis ochii celui orb din
naştere, Acela să te lumineze şi pe tine". Şi a făcut semnul Sfintei
Cruci pe ochii orbului şi îndată acela a văzut şi a privit faţa lui
Lavrentie, bucurându-se.
Ieşind sfântul de acolo, s-a înştiinţat că în peşterile lui
Nepotian s-au adunat o mulţime de creştini şi s-au ascuns; deci a mers
acolo, ducându-le cele de hrană şi altele de trebuinţă. Acolo a aflat 70
de suflete, bărbaţi şi femei, între care şi pe Sfântul Iustin preotul.
Deci spălându-le picioarele şi dându-le cel mai de pe urmă argint, s-a
dus.
Şi a auzit că sfinţitul Sixt a fost dus cu cei doi diaconi la
judecată în capiştea Teliudei şi a mers acolo, vrând să vadă ce o să
fie. Deci papa a fost pus înaintea lui Deciu şi a lui Valerian, şi Deciu
a zis către el: „Te sfătuim cele folositoare pentru bătrâneţile tale,
ascultă-ne şi adu jertfe zeilor". Sfântul a răspuns: „Sfătuiţi-vă pe voi
singuri cele de folos şi nu huliţi pe Dumnezeul ceresc. Pocăiţi-vă
pentru vărsarea sângelui sfinţilor, ca să nu pieriţi cumplit!"
Auzind Deciu aceste cuvinte, s-a mâniat şi a zis către Valerian:
„Dacă acesta nu se va pierde din mijlocul celor ce vieţuiesc pe pământ,
nimeni nu va avea nici frică, nici ascultare de stăpâni". Şi a zis
Valerian: „Să se pedepsească cu moarte!" Atunci diaconii au strigat
către asupritori: „O, ticăloşilor, dacă aţi fi ascultat sfaturile
părintelui nostru, aţi fi scăpat de muncile cele veşnice ce vă aşteaptă
pe voi". Zis-a Valerian: „Până când aceştia trăiesc, îngrozindu-ne pe
noi cu munci? Să fie duşi în capiştea lui Marte ca să jertfească, iar de
nu vor voi, apoi în acelaşi loc să li se taie capetele".
Deci acea capişte a lui Marte era în afară de zidurile cetăţii,
dinaintea porţilor care se numeau "ale lui Apie", unde fiind duşi
sfinţii, preasfinţitul papă a zis către acea capişte: „Să te sfărâme pe
tine Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!"; iar creştinii zicând "Amin",
îndată s-a făcut cutremur mare şi a căzut o parte din acea spurcată
capişte, sfărâmându-se şi idolul din ea. Atunci Sfântul Lavrentie a
strigat către preasfinţitul Sixt, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, părinte,
că acum am împărţit vistieria ce mi-ai încredinţat-o". Iar ostaşii
auzind de vistierie, au prins pe Sfântul Lavrentie şi l-au ţinut legat.
Iar pe papa cu cei doi diaconi i-au tăiat înaintea acelei capişti de sub
munte şi trupurile lor le-au lăsat neîngropate. Şi după ce s-a făcut
noapte, au mers preoţii, diaconii şi ceilalţi creştini şi, luând acele
cinstite trupuri, l-au pus pe cel al papei în peştera de la mormântul
lui Calixt, iar pe ale diaconilor le-au îngropat în mormântul lui
Pretextat. Astfel s-au sfârşit pentru Hristos prin mucenicie
preasfinţitul papă Sixt şi cu dânsul cei doi diaconi, Felichisim şi
Agapit, în ziua de 6 august.
După uciderea preasfinţitului papă Sixt, ostaşii au adus la
împăratul pe Sfântul Lavrentie, şi i-au spus, zicând: „Am prins pe
arhidiaconul lui Sixt, care a luat vistieria după al său papă şi a
ascuns-o". Iar împăratul, auzind de vistierie, s-a bucurat şi, punând pe
Lavrentie înaintea sa, a zis către dânsul: „Unde sunt bogăţiile
bisericeşti pe care le-ai ascuns?" Dar Sfântul Lavrentie nu i-a răspuns
nici un cuvânt. Atunci împăratul Deciu l-a dat lui Valerian eparhul,
zicându-i: „Cercetează-l pentru avuţiile bisericeşti şi sileşte-l la
închinarea zeilor; iar de nu va voi să spună unde sunt avuţiile şi să se
închine zeilor, să-l pierzi cu munci". Iar Valerian, luând pe
Lavrentie, l-a dat unui mai-mare peste ostaşi, anume Ipolit, care era
păzitorul celor legaţi, zicându-i să aibă grijă de el. Iar Ipolit a
închis pe Lavrentie în temniţă, împreună cu ceilalţi legaţi.
Între aceia era un elin, anume Luchilie, ţinut legat de mult. Acela
îşi pierduse vederea de mult plâns, rămânând orb. Deci Sfântul
Lavrentie i-a zis: „Crede în Fiul lui Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus
Hristos şi te botează, iar Acela te va lumina". Orbul a zis: „Eu doresc
de mult să mă botez în numele lui Hristos". Lavrentie a zis: „Dar crezi
din toată inima?" Orbul a răspuns cu plângere: „Cred în Domnul Iisus
Hristos, mă lepăd de idolii cei deşerţi şi scuip asupra lor". Iar
Ipolit, ascultând cu răbdare cuvintele lor, voia să vadă dacă se vor
deschide ochii orbului şi cum se va face aceea. Deci Sfântul Lavrentie,
învăţând pe Luchilie, apoi binecuvântând apa, l-a botezat şi îndată i
s-au deschis ochii şi a strigat, zicând: „Bine este cuvântat Domnul
Iisus Hristos, Dumnezeul cel veşnic, Care m-a luminat!"
De această minune înştiinţându-se şi alţi orbi, se duceau în
temniţă la Sfântul Lavrentie; iar el chemând numele lui Iisus Hristos şi
punându-şi mâinile pe ochii lor în semnul Sfintei Cruci, îi făcea să
vadă. Şi văzând Ipolit toate acestea, se minuna. Apoi a zis către
Lavrentie: „Arată-mi mie vistieriile cele bisericeşti". Lavrentie a zis
către dânsul: „O, Ipolite, dacă vei crede în Dumnezeu, Tatăl cel
atotputernic, şi în Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, ţi se vor
arăta avuţiile şi ţi se va da viaţa cea veşnică". Ipolit a zis: „Dacă se
va împlini cu adevărat cuvântul grăit de tine, atunci voi face ceea ce
porunceşti". Sfântul a zis: „Ipolite, ascultă-mă pe mine şi fă degrab
ceea ce zic: leapădă pe idolii cei muţi şi surzi şi primeşte Sfântul
Botez".
Şi s-a învoit Ipolit şi l-a scos pe Lavrentie din legături şi l-a
dus la casa sa. Apoi Lavrentie, învăţând pe Ipolit şi povăţuindu-l la
sfânta credinţă, l-a botezat. Iar după botez, Ipolit a zis: „Am văzut
sufletele cele nevinovate în mare bucurie!" Acelea erau avuţiile despre
care Lavrentie îi spusese că i se vor descoperi; pentru că în ceasul
botezului i-a arătat Domnul prin minunată vedenie cereştile bucurii.
Apoi a zis iarăşi către Sfântul Lavrentie: „Te jur cu Domnul nostru
Iisus Hristos, să botezi toată casa mea!" Şi a botezat sfântul pe cei ce
se aflau în casa lui, cu totul 19 suflete. In vremea aceea a venit
poruncă la Ipolit, ca să ducă pe Lavrentie la Valerian. Şi a spus Ipolit
lui Lavrentie despre aceea. Iar sfântul i-a zis: „Să mergem că şi ţie
şi mie ni s-a gătit cununa mucenicească".
Şi mergând ei înaintea feţei lui Valerian, a zis Valerian către
Sfântul Lavrentie: „Lasă-ţi împotrivirea şi ne arată avuţiile, care se
zice că sunt la tine". Sfântul a zis: „Dă-mi vreme două sau trei zile şi
ţi le voi arăta". Apoi Valerian a zis către Ipolit: „Ţi-l încredinţez
ţie pentru trei zile". Deci Valerian a eliberat pe Lavrentie şi a spus
despre aceasta împăratului, că Lavrentie, după trei zile, are să arate
avuţiile. Iar Lavrentie, plecând din faţa lui Valerian, în trei zile a
adunat în casa lui Ipolit mulţime de săraci, de văduve, de sărmani, de
orbi, de şchiopi şi de neputincioşi. Iar a treia zi i-a dus pe toţi
înaintea lui Deciu şi a lui Valerian - ei fiind atunci în palatul lui
Salustie - şi a strigat cu mare glas către dânşii, zicând: „Iată, aveţi
vistieriile cele veşnice puse în aceste vase pe care le vedeţi şi cine
îşi va pune averile sale în aceste vase, le va lua cu dobândă în
cereasca împărăţie".
Atunci împăratul Deciu şi eparhul Valerian, văzându-se ruşinaţi,
s-au umplut de mânie şi acum nu-l mai schingiuiau atât de mult pentru
avuţii, cât au început a-l sili la închinarea de idoli. Şi a zis
Valerian către dânsul: „Pentru ce te chinuieşti mult? Jertfeşte zeilor
şi leapădă-ţi meşteşugurile de farmece, spre care nădăjduieşti!" Iar
sfântul a răspuns, zicând: „Pentru ce vă învaţă diavolul să siliţi pe
creştini să se închine dracilor? Judecaţi singuri dacă este drept a
pleca grumazul la idolul zidit de mâini omeneşti şi la diavolul care
petrece într-însul, mai mult decât la Dumnezeul cel ceresc, la Ziditorul
a toată făptura văzută şi nevăzută". Iar împăratul, mâniindu-se, a
poruncit să dezbrace pe Lavrentie, să-l întindă la pământ şi să-l bată
cu scorpioane (Scorpionul era o unealtă de chinuire - un laţ de fier
subţire cu dinţişori ascuţiţi). Şi fiind bătut mucenicul cumplit şi
înroşindu-se pământul cu sângele lui, împăratul Deciu îi zicea: „Nu huli
pe zei, nu huli!" Iar mucenicul răspundea: „Eu mulţumesc Dumnezeului
meu că m-a învrednicit părţii robilor Săi, sfinţilor mucenici; iar tu,
ticălosule, te chinuieşti cu nebunia şi cu iuţimea ta".
Apoi Deciu a poruncit celor ce-l chinuiau să înceteze a-l bate,
să-l ridice de la pământ şi să aducă înaintea lui un pat de fier,
scânduri, vergi de plumb şi alte unelte de muncire, şi i-a zis: „Cu
toate acestea va fi muncit trupul tău, de nu vei aduce jertfe zeilor".
Iar mucenicul a răspuns: „Ticălosule, eu toate acestea le-am dorit de
mult ca pe nişte ospeţe; pentru că acestea vouă vi se par că sunt
chinuri, iar nouă slavă". Muncitorul a zis: „Dacă aceste munciri pentru
tine sunt ospăţ şi slavă, atunci spune-ne unde se ascund şi ceilalţi
creştini, ca să vină aici să se ospăteze împreună cu tine". Sfântul a
răspuns: „Ochii voştri cei necuraţi nu sunt vrednici să-i vadă pe aceia,
ale căror nume sunt scrise în cer".
După aceasta, împăratul a poruncit ca pe Sfântul Lavrentie să-l
ducă legat în palatele lui Tiberie, unde voia şi el însuşi să meargă. Şi
ajungând acolo şi şezând în capiştea lui Die, a pus de faţă pe mucenic
şi a zis către dânsul: „Spune-ne nouă pe toţi necuraţii creştini, ca să
curăţim cetatea de dânşii, iar tu închină-te zeilor şi nu nădăjdui spre
vistieriile pe care le tăinuieşti". Sfântul a răspuns: „Pe robii lui
Hristos nu ţi-i voi spune, iar spre vistierii nădăjduiesc cu adevărat şi
sunt încredinţat despre ele". Impăratul a zis: „Socoteşti oare că prin
aur şi prin argint te vei răscumpăra din munci?" Mucenicul a răspuns:
„Eu sunt rob al lui Hristos şi nădăjduiesc spre Dânsul; deci sunt
încredinţat de vistieriile cele cereşti, pe care Hristos Dumnezeul meu
le-a pregătit pentru mine şi pentru toţi robii Săi".
Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să bată pe sfânt cu beţe
şi să-i ardă coastele cu scânduri de fier înroşite. Iar sfântul se ruga
lui Dumnezeu într-acele munci, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase,
Dumnezeule cel din Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, robul Tău, pe cel
clevetit, dar care nu s-a lăsat de Tine, pe cel întrebat şi care Ţi-a
mărturisit preasfântul Tău nume". Apoi muncitorul a poruncit ca să-l
bată cu vergi de plumb pe mucenic, iar sfântul a strigat, zicând:
„Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!" Atunci a venit de sus un
glas, zicând către dânsul: „Incă mai ai mult să pătimeşti!" Şi a fost
auzit glasul acela de toţi, iar Deciu, mâniindu-se fără de măsură, a
strigat cu glas mare, zicând: „Bărbaţi romani şi adunarea poporului, aţi
auzit glasul diavolilor care mângâie pe vrăjitorul şi pe furul acesta
de cele sfinte, care nici pe zeii noştri nu-i cinsteşte, nici pe mine,
împăratul, nu mă ascultă şi nici de munci nu se teme".
După aceea a poruncit ca iarăşi să-l întindă la muncire şi să-l
bată cu scorpioane ascuţite; iar sfântul râdea în acea muncă,
batjocorind pe chinuitor. Apoi a zis: „Bine eşti cuvântat, Doamne
Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; mulţumesc Ţie că ne
arăţi mila Ta nouă, nevrednicilor; ci dă-mi şi darul Tău, ca să cunoască
cei ce stau împrejur şi privesc la mine, că Tu mângâi pe robii Tăi".
Astfel rugându-se sfântul, unul din ostaşii care erau de faţă, anume
Roman, a crezut în Hristos şi a strigat, zicând: „Sfinte Lavrentie, văd
un tânăr prealuminos stând lângă tine, ştergându-ţi rănile şi tot trupul
tău cu fota; deci te jur cu Hristos Domnul, Care ţi-a trimis pe îngerul
Său, să nu mă laşi pe mine".
Şi a zis Deciu către Valerian: „Suntem biruiţi de vrăjitorul
acesta". Apoi, poruncind să dezlege pe mucenic de la muncire, l-a
încredinţat lui Ipolit spre pază. Iar Roman ostaşul, aducând Sfântului
Lavrentie un vas cu apă, a căzut la picioarele lui, plângând cu lacrimi
şi rugându-l să-l boteze. Deci, fiind botezat, îndată ceilalţi ostaşi
l-au apucat şi l-au dus la împărat. Iar el, mai înainte până a începe
a-l întreba, striga: „Sunt creştin". Atunci împăratul îndată a poruncit
să-i taie capul lui. Deci, scoţându-l pe el din cetate, la porţile
Salariei, i-au tăiat capul în 9 zile ale lunii lui august; iar trupul
lui luându-l noaptea Iustin preotul, cel pomenit mai sus, l-a îngropat
cu cinste.
Întru aceeaşi noapte, împăratul Deciu şi Valerian eparhul, stând în
băile olimpieşti de lângă palatele lui Salustiu, au poruncit să le
pregătească divan, ca să aducă pe Lavrentie la întrebarea cea mai de pe
urmă; apoi au mai poruncit ca şi toate uneltele cele de muncire să le
pună de faţă.
De acest lucru înştiinţându-se Ipolit, a început să plângă, iar
Sfântul Lavrentie a zis către dânsul: „Nu plânge pentru mine, care merg
la slăvita cunună mucenicească, ci mai ales te veseleşte". Ipolit a zis:
„Pentru ce nu strig şi eu lângă tine: «Sunt creştin», ca să mor cu
tine?" Sfântul a zis: „Tăinuieşte acum mărturisirea lui Hristos în inima
ta; iar după puţină vreme, când eu te voi chema pe tine, atunci vei
auzi şi vei veni după mine".
Deci când împăratul cu eparhul au stat la judecată, Sfântul
Lavrentie a fost pus de faţă înaintea lor, iar împăratul a zis către
dânsul: „Lasă-ţi farmecele tale şi ne spune de ce neam eşti". Sfântul a
răspuns: „De neam sunt din Ispania şi am crescut în Roma. Eu sunt din
scutece creştin şi am învăţat din tinereţe toată legea lui Dumnezeu".
Impăratul a zis: „Oare aceasta este la tine legea lui Dumnezeu, ca să nu
cinsteşti pe zei şi să nu te temi de munci?" Sfântul a răspuns: „Legea
pe care am învăţat-o m-a învăţat a cunoaşte şi a cinsti pe Dumnezeul
meu, pe Domnul Iisus Hristos, cu al Cărui nume întărindu-mă, cu adevărat
nu mă tem de muncile tale". Impăratul a zis: „Jertfeşte zeilor, că de
nu vei jertfi, toată noaptea vei fi muncit". Sfântul a răspuns: „Noaptea
mea nimic nu are întunecos; ci toate strălucesc ca lumina!" Atunci
muncitorul a poruncit să-l bată pe mucenic cu pietre peste gură. Iar
sfântul mai mult se întărea şi batjocorea pe muncitor, mulţumind lui
Dumnezeu.
Apoi Deciu a zis către slujitori: „Aduceţi patul de fier, ca în
noaptea aceasta mândrul Lavrentie să se odihnească pe dânsul". Deci,
fiind adus patul care era ca un grătar de fier, au pus pe el pe mucenic
gol înaintea lui Deciu şi a lui Valerian şi au pus cărbuni de foc
dedesubt. Şi strângeau slujitorii trupul mucenicului cu furci de fier
deasupra patului, iar dedesubt îl ardeau ca pe nişte carne de mâncare.
Iar împăratul a zis către dânsul: „Jertfeşte zeilor!" Mucenicul a
răspuns: „Eu m-am adus pe mine însumi jertfă Dumnezeului meu, întru
miros cu bună mireasmă, întru duh umilit!"
Într-acea vreme slujitorii puneau mai mult foc dedesubt şi mai cu
dinadinsul ardeau patul. Iar sfântul a zis către împărat: „Vezi,
ticălosule, că aceşti cărbuni de foc mie îmi pregătesc răcorire, iar
ţie, munci veşnice! Căci Domnul meu ştie, că pentru sfânt numele Lui
fiind pârât, nu m-am lepădat şi, fiind întrebat, L-am mărturisit pe El;
iar acum, fiind ars, Ii mulţumesc Lui". Vaierian a zis către sfânt:
„Unde este focul cu care ne-ai îngrozit pe noi?" Sfântul a răspuns: „O,
nebunilor şi ticăloşilor, oare nu ştiţi că aceşti cărbuni cu care mă
ardeţi pe mine şi care sunt răcorirea sufletului meu, aceştia vor fi
sufletelor voastre nestinsă ardere?"
Şi toţi care erau acolo de faţă se mirau de o muncire ca aceea a
împăratului, care a poruncit să frigă un om de viu. Iar Sfântul
Lavrentie, cu faţa luminoasă, zicea: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse
Hristoase, că m-ai întărit pe mine". Apoi, întorcându-şi ochii către
Deciu şi către Valerian, le-a zis: „Iată, o, ticăloşilor, aţi fript o
parte a trupului meu; întoarceţi-l acum şi pe cealaltă parte şi mâncaţi
carnea mea cea friptă". După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis:
„Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit a intra în
porţile Tale!"
Aceasta zicând, şi-a dat duhul; iar împăratul şi eparhul, văzând pe
mucenic mort, s-au sculat cu ruşine de acolo şi au plecat, lăsând
trupul pe patul acela. Deci Ipolit, mai înainte de a se face ziuă, a
luat cinstitul şi mult pătimitorul trup al mucenicului şi l-a învelit cu
pânză curată, ungându-l cu aromate. Apoi a spus Sfântului Iustin
preotul, care a venit îndată la Ipolit, şi amândoi au dus trupul acela
la văduva Chiriachi, cea zisă mai înainte, şi l-au pus în casa ei până
seara, petrecând ziua aceea în postire cu lacrimi. Iar seara târziu l-au
dus în peştera din satul acelei văduve, adunându-se mulţi creştini şi
plângând mult. Şi făcând acolo rugăciune de toată noaptea, au îngropat
cu cinste pe mucenic.
Iar Sfântul Iustin preotul a săvârşit Sfânta şi dumnezeiasca
Liturghie şi toţi s-au împărtăşit cu Preacuratele Taine ale Trupului şi
Sângelui lui Hristos. Sfântul Mucenic Lavrentie arhidiaconul şi-a
săvârşit nevoinţa sa mucenicească în 10 zile ale lunii august, iar
Sfântul Ipolit cu ceilalţi au pătimit a treia zi după Sfântul Lavrentie,
în care se va vorbi mai pe larg despre aceasta. Pentru toate acestea să
fie slavă Dumnezeului nostru Celui slăvit în Sfânta Treime, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.